Darul vieții trebuie primit, nu câștigat.
Credința și pocăința sunt cele două fețe ale aceleiași monede. Pocăința înseamnă să renunți să mai fii tu stăpânul vieții tale și să recunoști că nu te poți mântui singur. Credința înseamnă să te încrezi pe deplin în Isus – ca atunci când te așezi pe un scaun: îți muți toată greutatea de pe propriile eforturi pe ceea ce a făcut Hristos.
„…pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.”
Ce ar însemna pentru tine să-ți muți încrederea de pe tine însuți pe Hristos?
Credința este o încredere întemeiată pe adevăr. Nu înseamnă doar să fii de acord cu niște fapte despre Isus; înseamnă să te încredințezi Lui. Gândește-te la un scaun: îl poți admira și cerceta, dar abia când te așezi pe el arăți că ai încredere în el. Credința înseamnă să te așezi – să-ți lași toată greutatea pe el.
Pocăința și credința merg împreună. Pocăința înseamnă să te întorci de la dorința de a fi tu stăpânul vieții tale – să recunoști: „Nu mă pot mântui singur. Am trăit ca și cum eu aș fi stăpânul, și asta m-a distrus”. Credința înseamnă să te întorci la Isus – să-I spui: „Mă încred în Tine, nu în mine, pentru iertare și viață nouă. Vreau ca de acum Tu să-mi conduci viața”. Nu te poți încrede în Isus în timp ce încerci să rămâi tot tu împăratul propriei vieți. Și nu te poți pocăi cu adevărat fără să vii la El. Amândouă sunt daruri ale harului, nu trofee pe care le câștigi.
Credința adevărată nu rămâne niciodată singură – ea aduce dorințe noi și o viață nouă. Nu vei fi desăvârșit, dar vei fi al Lui.
Texte biblice
„Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.”
„Dacă mărturisești, deci, cu gura ta pe Isus ca Domn și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit.”
„Harul lui Dumnezeu… ne învață s-o rupem cu păgânătatea și cu poftele lumești și să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate și evlavie.”
Gândește-te la asta
- În ce privințe te mai bizui încă pe propria bunătate sau pe propriile eforturi?
- Cum ai putea să-I spui astăzi lui Dumnezeu, în rugăciune, că te încrezi în El?
Am nevoie de o certitudine deplină ca să cred?
Nu. Credința începe cu încrederea pe care o ai acum și crește pe măsură ce Îl cunoști pe Hristos. Nu contează cât de mare este credința ta, ci cât de puternic este Mântuitorul. Chiar și o mână care tremură poate ține o frânghie puternică. Încrede-te în El astăzi și vino la El cu îndoielile tale, în loc să aștepți ca ele să dispară mai întâi. Dumnezeu prețuiește căutarea sinceră.
Ce fac dacă am mai încercat să trăiesc ca un creștin și n-am reușit?
Atunci știi din proprie experiență că nu te poți mântui singur – și acesta este primul pas spre o credință adevărată. Poate că n-a eșuat creștinismul, ci o variantă a lui bazată pe merite, nu pe har. Evanghelia nu spune „străduiește-te mai mult”, ci „încrede-te în Hristos”. Dumnezeu nu-i respinge pe cei care se întorc la El; Se bucură de ei. Tatăl a alergat în întâmpinarea fiului risipitor, și aleargă și în întâmpinarea ta.
Dacă mântuirea este prin credință, de ce să mai ascult de Dumnezeu?
Pentru că dragostea schimbă motivele. Nu ascultăm ca să ne iubească Dumnezeu, ci pentru că El ne iubește deja. Harul te eliberează de efortul de a-I fi pe plac din frică. Îți dă o dorință nouă de a-I face plăcere Celui care te-a mântuit. Gândește-te așa: un orfan ascultă ca să-și câștige un loc în familie; un copil ascultă ca să cinstească familia din care face deja parte. Suntem socotiți neprihăniți prin credință, dar credința adevărată nu rămâne niciodată singură – ea aduce roade.
Îmi pot pierde mântuirea dacă păcătuiesc după ce am crezut?
Nu. Siguranța ta se sprijină pe lucrarea desăvârșită a lui Hristos, nu pe cât de bine te descurci în fiecare zi. Păcatul Îl întristează pe Dumnezeu și îți strică relația cu El, dar nu anulează înfierea ta. Când un copil nu ascultă, rămâne tot copil – trebuie să se întoarcă acasă, nu să fie înfiat din nou. Credincioșii adevărați se poticnesc, dar Duhul Sfânt îi păzește să nu cadă pentru totdeauna. Siguranța mântuirii nu este mândrie; înseamnă să te odihnești în mâna lui Dumnezeu, nu să te ții tu cu propriile puteri.
